Mi-e frig.Si cate-un fulg imi apasa pleoapele.Poate e timpul sa dorm.Dar imi vine sa urlu, sa urlu fiindca timpul s-a spart in mine si am ramas tot acolo.Nisipul e prea ud ca sa se mai scurga.
Sa urlu fiindca ma plimb mereu mereu incaltata cu aceleasi amintiri, vechi si roase de timp, dar la care ceva din mine nu renunta niciodata.Pentru ca ochii imi atarna atat de greu incat as putea sa jur ca sunt in fata ta, ca-ti privesc chipul si-ti sarut fruntea, asemeni unui parinte care isi iubeste copilul.Fiindca pur si simplu am devenit propiriii mei pantofi, de zi cu zi .Si nu ma incalta nimeni, decat eu.Rosi si vechi, ma pastrez in fiecare zi si ma bucur cand pasesc, ca miros asfaltul, gust din pietre si nu ma impiedic, cum obisnuiesc.
Poate curand va aparea cineva, care sa poarte aceeasi masura la pantof ca si mine, sa ma gaseasca si sa ma incalte.Mi-ar purta amintirile, m-ar purta cu el.Ar fi ca povestea Cenusaresei, pe care mama mi-o spunea adesea.
Ar fi o coincidenta prea mare ca "cel descult" sa poarte aceeasi masura, asa ca raman mai bine la povesti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu